MANASTIREA AFTEIA(CIOARA)-SEBES ALBA

Manastirea Afteia este o manastire ortodoxa din localitatea Margineni-Strungari, comuna Salistea, judetul Alba. Locasul de rugaciune datreaza din a doua jumatate a secolului al XVII-lea. Desi inchisa pentru o vreme, in perioada comunista, Manastirea Afteia va fi redeschisa in anul 1975.

Pentru o vreme, Manastirea Afteia l-a avut ca staret pe Sfantul Cuvios Sofronie, numit si "Marturisitorul de la Cioara", care si-a inchinat intreaga viata luptei pentru apararea Ortodoxiei in Transilvania. In timpul cat acesta a fost staret, manastirea a devenit principalul centru de lupta pentru apararea credintei stramosesti, impotriva unirii Bisericii cu Roma.

Manastirea Afteia - scurt istoric

Manastirea Afteia este o straveche vatra monahala, ale carei inceputuri pot fi stabilite in cea de-a doua jumatate a secolului al XV-lea. Potrivit traditiei locului, prima bisericuta s-a ridicat aici dupa lupta de pe Campul Painii, din anul 1479, cand cotropitorii turci au fost biruiti de ostile crestine. In timpul luptei, multi localnici (batrani, femei si copii) s-au refugiat la Plaisor. Dupa castigarea luptei, drept multumire adusa lui Dumnezeu, satele invecinate au ridicat in acel loc un Altar.

Unul dintre obiectivele pe care le-am vizitat în periplul făcut prin țară  a fost și mănăstirea Afteia din comuna Săliștea, județul Alba.  Recunosc, motivația de a merge la Mănăstirea Afteia nu era nicicum pentru asceză sau cine știe ce nevoință ci aveam o motivație simplă, de natură artistică. Știam că la mănăstirea Afteia sunt pictați foarte frumos câțiva dintre cei mai cunoscuți mărturisitori ai temnițelor comuniste: Valeriu Gafencu și părinții Arsenie Boca, Daniil Sandu Tudor, Gherasim Iscu și Ilie Lăcătușu. Socoteala mea era simplă: să fac fotografii cu acești mărturisitori care îmi sunt foarte dragi, cu speranța că voi mai găsi pictați și alți mărturisitori din timpul prigoanei comuniste. Dar... încurcate sunt căile Domnului.

Odată ajunși în Săliștea am luat la cunoștință de neplăcuta surpriză că nu avem șanse de a ajunge la mănăstire prin comuna de care aparține întrucat drumul este impracticabil pentru mașini iar pe jos ne-ar fi luat câteva ore bune până să ajungem. Așa că a trebuit să ne întoarcem câțiva kilometri buni și să o luăm prin comuna vecină, Pianu de Sus, iar apoi pe un drum forestier de cam 6 kilometri.

Zis și făcut, am pornit la drum, însă de acum era spre seară și noi tot nu mai ajungeam. Am intrat și pe drumul forestier și am tot urcat până ce am zărit două case răsfirate. Mai sus de aceste case am dat de un bătrânel simpatic care ne-a spus că nu mai avem mult de mers. Peisajul devenise între timp de-a dreptul pitoresc, așa că ne-am liniștit, căci stăteam cu gândul la faptul că se va face noapte și noi nu vom ajunge  în Hunedoara, acolo unde trebuia să ajungem în final și să căutăm cazare. Însă odată ce mănăstirea Afteia s-a ivit în peisajul superb, toate grijile mi-au dispărut. Abia așteptam să-i văd pe mărturisitorii cei dragi pictați în biserică.

Însă ajunsesem chiar în timpul vecerniei așa că m-am grăbit să prind și eu câteva grăunțe duhovnicești. Odată intrat mi-am tot plimbat privirea pe pictura deosebită a bisericii dar nici urmă de mărturisitori. Mi-am zis în sine: "trebuie să fie ei undeva, mă voi uita cu atenție după slujbă". Între timp soția vine cu simpla și excelenta idee de a înopta la mănăstire întrucât era prea târziu să ajungem la destinația următoare în aceeași zi. Cererea de înoptare ne-a fost întâmpinată cu promtitudine și bucurie. Cei drept, eu nu mă gândisem să înoptăm la mănăstire deoarece socotelile mele, așa cum v-am spus, erau limitate la planul artistic.

După vecernie am fost poftiți la masă și serviți cu bucate de post îmbelșugate, mai ales că era zi de sărbătoare. Frumoasă mi-a fost lecția că la trapeză, unul dintre frați era rânduit să citească un cuvânt de folos în timp ce toți ceilalți mâncau. Iar de data aceasta cuvântul de folos era despre poftă... în special despre pofta pântecelui. În sfârșit, cu un medicament așa activ, am fost și eu în stare să nu mă lăcomesc deși aveam în față o masă îmbelșugată. De mi-ar fi conștiița trează mereu, precum era atunci resuscitată, cred că ar fi mare lucru.

După masă am fost cazați, iar unul dintre călugări m-a înștiințat de programul slujbelor. Utrenia începe în fiecare noapte la 12 și se termina după trei ore, iar Sfânta Liturghie se ține în fiecare dimineață de la 8. Am zis să nu ratez ocazia de a participa și eu la o utrenie așa că în miezul nopții am zis să-mi odihnesc și eu sufletul că tot eram în vacanță. Mare mi-a fost bucuria participării. Liniște, liniște și iar liniște. Nicio grijă care să de-a târcoale și care să ostenească sufletul, niciun gând urât care să nu dea pace. Doar somnul era inamicul care să-mi răpească bucuria numai că nu era nici greu de învins cu un pic de efort sau cu aerul răcoros de afară. Acolo eram doar eu cu călugării cei dragi și jertfelnici iar în biserică eram ca acasă. Cei drept, unul din motivele care m-au ajutat să mă simt ca acasă era că la intrarea în biserică majoritatea călugărilor se descălțau. Așa am procedat și eu văzând obiceiul casei și vreau să spun că este un sentiment foarte plăcut să stai în genunchi descălțat, ca acasă. Utrenia a durat 3 ore... de odihnă sufletească.

A doua zi am participat la Sfânta Liturghie după care călugării ne-au invitat iarăși la masă. Și iarăși bucate pe săturate, dar simple și gustoase ca la mama acasă.

După masă am cerut permisiunea să fac câteva fotografii în biserică iar unul din tinerii călugări, încredințat cu cheia, ne-a deschis binevoitor spunându-ne că pictura a fost realizată de un pictor din Aiud, recomandat de părintele Iustin Pârvu. Așa se explică de ce sfinții mărturisitori (necanonizați) pentru care venisem își găsiseră și ei locul reprezentați la loc de cinste. Erau pictați înghesuit, în cămăruța din stânga pridvorului, acolo unde se aprind lumânări. I-am fotografiat pe toți, iar împreună cu ei erau și alți doi oameni cu viață sfântă, cei drept mai puțin conuscuți, moș Gheorghe Lazăr și fratele Ioan David de la Strungari.

La plecare, tânărul călugăr ne-a dat un bilețel cu o scurtă rugăciune a Sfântului Serafim de Sarov, pe care să o zicem la ceas de încercare. Am rămas cu o frumoasă amintire despre această mănăstire și mai ales despre călugării care slujeau acolo în tăcere și ascultare.

Iată cum dintr-o dorință îngustă Dumnezeu a rânduit să mă aleg și eu cu mai mult decât m-am gândit să primesc. Așa este Domnul: ne sparge zidurile în care ne închidem așteptările, fie ele oricât de frumoase, ca să dobândim viață veșnică și să o dobândim din plin.