DESPRE IUBIREA DE ARGINT

A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin și ne vine din afara firii, folosind necredința monachului. De fapt ațâțările celorlalte patimi, adică a mâniei și a poftei, își iau prilejurile din trup și își au oarecum începutul în răsadul firii, dela naștere. De aceea sunt biruite abia după vreme îndelungată. Boala iubirii de argint însă, venind dinafară se poate tăia mai ușor, dacă este silință și luare aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decât celelalte patimi și mai cu anevoie de înfrânt. “Căci e rădăcina tuturor răutăților”, [1] după Apostolul. Să băgăm numai de seamă: îmboldirile cele firești ale trupului se văd nu numai la copii, în cari nu este încă cunoștința binelui și a răului, ci și la princii cei prea mici și sugaci cari nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îmboldirea firească arată că o au. De asemenea observăm la princi și acul mâniei, când îi vedem porniți asupra celui ce i-au necăjit. Iar acestea le zic, nu ocărând firea ca pricină a păcatului (să nu fie), ci ca să arăt că mânia și pofta au fost împreunate cu firea omului de către însuși Ziditorul cu un scop bun, dar prin trândăvie alunecă din cele firești ale trupului în cele afară de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre nașterea de prunci și spre continuarea neamului omenesc prin coborâre unii de la alții, nu spre curvie. Asemenea și imboldul mâniei s-a semănat în noi spre mântuire, ca să ne mâniem asupra păcatului, nu ca să ne înfuriem asupra aproapelui. Prin urma nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăți pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuințare necesară și folositoare e vinovat, dacă cel ce l-a primit îl folosește pentru ucidere?
Am spus acestea, vrând să arătăm că patima iubirii de argint nu-și are pricina în cele firești, ci numai în voia liberă cea foarte rea și stricată. Boala aceasta când găsește sufletul căldicel și necredincios, la începutul lepădării de lume, strecoară într-ânsul niscai prcini îndreptățite și la părere binecuvântate ca să oprească ceva din cele ce le are. Ea îi zugrăvește monahului în cuget bătrânețe lungi și slăbiciune trupească și-i șoptește că cele primite dela chinovie nu i-ar ajunge spre mângâiere, nu mai zic când este bolnav, dar nici măcar când este sănătos; apoi că nu se poartă acolo grijă de bolnavi, ci sunt foarte părăsiți și că de nu va avea ceva aur pus de o parte va muri în mizerie. Mai apoi îi strecoară în minte gândul că nici nu va putea rămâne multă vreme în mânăstire, din pricina greutății îndatoririlor și a supravegherii amănunțite a Părintelui. Iar după ce cu astfel de gânduri îi amăgește mintea, ca să-și oprească măcar un bănișor, îl înduplecă vrăjmașul să învețe și vreun lucru de mână de care să nu știe Avva, din care își va putea spori argintul pe care îl râvnește. Pe urmă îl înșală ticălosul cu nădejdi ascunse, zugrăvindu-i în minte câștigul ce-l va avea din lucrul mâinilor și apoi traiul fără griji. Și așa, dându-se cu totul grijii câștigului, nu mai ia aminte la nimic din cele protivnice, nici chiar la întunerecul desnădejdii, care îl cuprinde în caz că nu are parte de câștig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, așa și acestuia aurul. De aceea și fericitul Apostol, cunoscând aceasta, a numit iubirea de argint, nu numai “rădăcina tuturor răutăților”, ci și “închinare la idoli”. Căci după ce și-a depărat iubitorul de argint mintea dela dragostea lui Dumnezeu, iubește idolii oamenilor scobiți în aur.
Întunecat de aceste gânduri și sporint la și mai mult rău, monahul nu mai poate avea nicio ascultare, ci se răsvrătește, sufere, cârtește la orice lucru, răspunde împotrivă și nemai păzind nicio evlavie, se duce ca un cal nesupus în prăpastie. Nu se mulțumește cu hrana cea de toate zilele și strigă pe față că nu mai poate să rabde acestea la nesfârșit. Spune că Dumnezeu nu e numai acolo și nu și-a încuiat mântuirea sa numai în Mănăstirea aceea; și că de nu se va duce de acolo se va pierde.
Banii cei puși de o parte, dând ajutor socotinții acesteia stricate, îl susțin ca niște aripi să cugete la ieșirea din Mănăstire, să răspundă asptru și cu mândrie la toate afară. Orice ar vedea în Mănăstire că ar avea trebuință de îndreptare, nu bagă în seamă, ci trece cu vederea, dacă nu defaimă și hulește toate câte se fac. Caută apoi pricini pentru care să se poată mânia sau întrista, ca să nu pară ușuratec, ieșind fără pricină din Mănăstire. Iar dacă poate scoate și pe altul din Mănăstire, amăgindu-l cu șoapte și vorbe deșarte, nu se dă îndărăt să o facă, vrând să aibă un împreună lucrător la fata sa cea rea. Și așa aprinzându-se de focul banilor săi, iubitorul de argint nu se va putea liniști niciodată în Mănăstire, nici nu va putea să trăiască sub ascultare. Iar când dracul îl va răpi ca un lup din staul și, despărțindu-l de trumă, îl va lua spre mâncare, atunci lucrările rânduite pentru anumite ceasuri în chinovie, pe cari îi era greu să le împlinească, îl va face vrăjmașul să le împlinească în chilie zi și noapte cu multă râvnă; nu-l va slobozi însă să păzească chipul rugăciunilor, nici rânduiala posturilor; nici canonul privegherilor. Ci, după ce l-a legat cu turbarea iubirii de argint, toată sârguința îl înduplecă să o aibă numai spre lucrul mâinilor.
Trei sunt felurile boalei acesteia, pe care le opresc deopotrivă atât dumnezeieștile Scripturi, cât și învățăturile Părinților. Primul e cel care face pe monachi să agonisească și să adune cele ce nu le aveau în lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepădat de avuții să se căiască, punându-le în minte gândul să caute cele pe cari le-au dăruit lui Dumnezeu; în sfârșit al treilea e cel care, legând dela început pe monach de necredință și moleșală, nu-l lasă să se izbăvească desăvârșit de neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îndemnându-l să calce făgăduințele pe cari le-a făcut când s-a lepădat de lume. Pildele tuturor acestor trei feluri, precum am zis, le-am găsit osândite în dumnezeeasca Scritpură. Așa Ghiezi, voind să dobândească banii pe cari nu-i avea înainte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care învățătorul său voia să i-l lase drept moștenire și în loc de binecuvântare a moștenit lepră veșnică prin blestemul Proorocului. [2] Iuda, voind să recapete banii, de care mai înainte se lepădase urmând lui Hristos, a căzut nu numai din ceata ucenicilor, alunecând spre vânzarea Stăpânului, ci și vieața cea trupească a sa prin silnică moarte a sfârșit-o. [3] Iar Anania și Safira, oprind o parte din prețul vânzării, se pedepsesc cu moartea prin gura apostolească. [4] Marele Moise poruncește și el în a Doua lege, în chip tainic, celor ce făgăduiesc să se lapede de lume, dar de frica necredinții se țin iarăși de lucrurile pământești: “De este cinva fricos și-i tremură inima de teamă, să nu iasă la razboiu, ci să se întoarcă acasă, ca nu cumva cu frica lui să sperie și inimile fraților săi.” [5] Poate fi ceva mai întemeiat și mai lămurit decât această mărturie? Oare nu învățăm din aceasta cei ce ne lepădăm de lume, să ne lepădăm desăvârșit și așa să ieșim la războiu, ca nu cumva punând început slăbănog și stricat, să întoarcem și pe ceilalți dela desăvârșirea evanghelicească, semănând temere într-ânșii? Chiar și cuvântul bine zis în Scripturi: “că mai bine este a da decât a lua”, [6] îl tâlcuiesc rău aceștia, forțându-l și schimbându-i înțelesul, ca să se potrivească cu rătăcirea și cu pofta lor de argint. De asemenea învățătura Domnului care zice: “Dacă vrei să fii desăvârșit, vinde-ți averile tale și le dă săracilor și vei avea comoară în ceruri; și venind urmează-mi Mie”. [7] Ei chibzuiesc că decât să fii sărac mai fericit lucru este a stăpâni peste o bogăție proprie și din prisosul ei a da și celor ce au lipsă. Să știe însă unii ca aceștia că încă nu s-au lepădat de lume, nici n-au ajuns la desăvârșirea monahicească, câtă vreme se rușinează de Hristos și nu iau asupra lor sărăcia Apostolului, ca prin lucrul mâinilor să-și slujească lor și celor ce au trebuință, spre a împlini făgăduința călugărească și a fi încununați cu Apostolul, ca unii cari, după ce și-au risipit vechea bogăție, luptă ca Pavel lupta cea bună în foame și în sete, în ger și fără haine. [8] Căci dacă Apostolul ar fi știut că pentru desăvârșire mai de trebuință este vechea bogăție, nu și-ar fi disprețuit starea sa de cinste, căci zice despre sine că a fost om de vază și cetățean roman. [9] Asemenea şi cei din Ierusalim, cari îşi vindeau casele şi ţarinile şi puneau preţul la picioarele Apostolilor, [10] n-ar fi făcut aceasta, dacă ar fi știut că Apostolii țin de lucru mai fericit și mai chibzuit ca fiecare să se hrănească din banii săi și nu din osteneala proprie și din ceea ce aduc neamurile. Încă mai lămurit învață despre acestea acelaș Apostol în cele ce scrie Romanilor, când zice: “Iar acum merg la Ierusalim ca să slujesc Sfinților, că a binevoit Macedonia și Ahaia să facă o strângere de ajutoare pentru cei lipsiți dintre Sfinții din Ierusalim. Că au binevoit, dar le sunt și datori.” [11] Dar și el însuși, fiind adesea pus în lanțuri și în închisori și ostenit de călătorii, sau împiedicat de acestea să-și câștige hrana din lucrul mâinilor sale, precum obișnuia, spune că a primit-o dela frații din Macedonia, cari au venit la el: “Și lipsa mea au împlinit-o frații cei ce au venit din Macedonia”. [12] Iar Filipenilor le scrie: “Și voi Filipenilor tiți că ieșind eu din Macedonia, nici o biserică nu s-a unit cu mine când a fost vorba de dat și luat, decât voi singuri. Că și în Thesalonic odato și de două ori mi-ați trimis cele de trebuință.” [13]
Așa dar, după părerea iubitorilor de argint, sunt mai fericiți decât Apostolul și aceștia, fiindcă i-au dat din averilor lor și l ui cele de trebuință. Dar nu va cuteza nimeni să zică aceasta, dacă nu cumva a ajuns la cea mai de pe urmă nebunie a minții.
Deci dacă vrem să urmăm poruncii evanghelice și întregii Biserici celei dintru început, întemeiată pe temelia Apostolilor, să nu ne luăm după socotințele noastre, nici să înțelegem rău cele zise bine. Ci, lepădând părerea noastră cea moleșită și necredincioasă, să primim înțelesul cel adevărat al Evangheliei. Căci numai așa vom p utea urma Părinților și nu nve vom despărți niciodată de știința vieții de obște, ci ne vom lepăda cu adevărat de lumea aceasta. Bine este deci să ne amintim și aci de cuvântul unui Sfânt, care spune că Sfântul Vasile cel mare ar fi zis unui senator, care se lepădase fără hotărâre de lume și mai ținea ceva din banii săi, un cuvânt ca acesta: “Și pe senator l-ai pierdut și nici pe monach nu l-ai făcut!” Trebue așa dar să tăiem cu toată sârguința din sufletul nostru “rădăcina tuturor răutăților”, care este iubirea de argint, știind sigur că de rămâne rădăcina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobândește nepetrecând în vieața de obște, căci numai în ea nu avem să putrăm de grijă nici măcar de trebuințele cele necesare. Deci având înaintea ochilor osânda lui Anania și a Safirei, să ne înfricoșăm a ne lăsa ceva nouă din averea noastră veche. Asemenea, temându-ne de pilda lui Ghiezi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei veșnice, să ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe cari nici în lume nu i-am avut. Gândindu-ne apoi la sârșitul lui Iuda cel ce s-a spânzurat, să ne temem a lua ceva din cele de cari ne-am lepădat, disprețuindu-le. Iar peste acestea toate, să avem deapururi înaintea ochilor moartea fără de veste, ca nu cumva în ceasul în care nu așteptăm, să vie Domnul nostru și să afle conștiința noastră întinată cu iubirea de argint. Căci ne va zice atunci cele ce în Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: “Nebune, într-această noapte voiu cere sufletul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi?” [14]

DESPRE MANIEI

A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Şi câtă trebuinţă este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimei, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti. De asemenea nu putem păzi desăvârşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaţi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeească. “Căci s-a truburat, zice, de mânie ochiul meu.” [1] Dar nu ne vom face părtaşi nici de înţelepciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiţi de toţi fraţii înţelepţi. Fiindcă s-a scris: “Mânia în sânul celor fără de minte sălăşluieşte.” [2] Dar nu putem dobândi nici sfaturile mântuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminţi. Căci scris este: “Mânia şi pe cei cuminţi îi pierde”: [3]. Nu vom putea ţine nici cumpăna dreptăţii cu inimă trează, căci scris este: “Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu.” [4] Nici podoaba şi chipul cel bun nu-l putem dobândi, cu toate că ne laudă toţi, căci iarăşi scrie: “Bărbatul mânios nu este cu bun chip.” [5] Drept aceea cel ce vrea să vie la desăvârşire şi pofteşte să lupte luptea cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată mânia şi iuţimea. Iată ce porunceşte vasulu alegerii: “Toată amărăciunea şi iuţimea şi mânia şi strigarea şi hula să se ridice dela voi, dimpreună cu toată răutatea.” [6] Iar când a zis “toată”, nu ne-a mai lăsat nicio pricină pentru care mânia să fie trebuincioasă sau îndreptăţită. Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele său când greşeşte, sau să-l certe, să se silească a se păzi pe sine neturburat, ca nu cumva vrând pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa şi să audă cuvântul Evangheliei: “Doctore, vindecă-te pe tine însuţi”, [7] sau: “Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău n-o cunoşti.” [8]
Din orice fel de pricină ar clocoti mânia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu-l lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel împiedicăm puterea văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nicio deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină s-ar aprinde mânia, fie ea zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.
Numai atunci întrebuinţăm mânia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă Proorocul zicând: “Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” [9]; adică aprindeţi mânia asupra patimilor voastre şi asupra gândurilor rele şi nu păcătuiţi săvârşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede cuvântul următor: “... pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în aşternuturile voastre vă pocăiţi”; [10] adică atunci când vin în inima voastră gândurile cele rele scoate-ţi-le afară cu mânie, iar după ce le veţi fi scos, aflându-vă ca pe un pat al liniştei sufletului, pocăiţi-vă. Împreună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel, folosindu-se de cuvântul lui şi adăugând: “Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să daţi loc diavolului;” [11] adică să nu faceţi pe Hristos, Soarele Dreptăţii, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-l mâniaţi prin învoire cu gândurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi. Despre Soarele acesta şi Dumnezeu zice prin Proorocul: “Iară celor ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptăţii şi tămăduire va fi în aripile lui.” [12]
Iar de vom lua cele zise după literă, nici până la apusul soarelui nu ni se îngăduie să ținem mânia. Ce vom zice deci despre aceia cari, în sălbăticia și turbarea dispoziției lor pătimașe, țin mânia nu numai până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii față de alții și n-o mai scot afară cu cuvântul, ci prin tăcere își sporesc veninul ținerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu știu că trebue să fugă nu numai de mânia cea cu fapta, ci și de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoștinței și din dreapta socoteală și să se lipsească de sălășluirea Duhului Sfânt. Pnetru aceasta și Domnul poruncește în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului și să ne împăcăm cu fratele nostru. [13] Căci nu e cu putință ca să fie bine primit darul până ce mânia și ținerea de minte a răului se află încă în noi. Asemenea și Apostolul, zicând: “Neîncetat vă rugați” [14] și: “Bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fără mânie și fără gânduri”, “I Tim. 2, 8.” ne învață aceleași lucruri. Rămâne așa dar ca sau să nu ne rugăm niciodată și prin aceasta să ne facem vinovați înaintea poruncii apostolești, sau, silindu-ne să păzim ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mânie și fără a ține minte răul. Și fiindcă de multe ori când sunt întristați sau turburați frații noștri, zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sunt turburați, Doctorul sufletelor, vrând să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mâniei, ne poruncește că nu numai când suntem noi mâhnii asupra fratelui să lăsăm darul și să ne împăcăm, ci și dacă el s-a mâhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-l tămăduim, desvinovățindu-ne, și apoi să aducem darul.
Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, când putem învăța aceasta și din legea veche? Deși s-ar părea că aceasta e cu pogorământ, totuși zice și ea: “Să nu urăști pe fratele tău în inima ta” [15] și iarăși: “Căile celor ce țin minte răul, spre moarte (duc)” [16] Deci și acolo se oprește nu numai mânia cu fapta, ci se osândește și cea din cuget. De aceea, urmând legilor dumnezeești, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mâniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.
Să nu căutăm singurătatea și pustia pentrucă ne mâniem pe oameni, ca și când acolo n-ar fi cel ce ne pornește spre mânie, sau fiindcă e mai ușor să dobândim virtutea îndelungei răbdări în singurătate. Căci din mândrie și din voința de anu ne învinui pe noi înșine și de a nu pune pe seama trândăviei noastre pricinile turburării, poftim despărțirea de frați. Drept aceea până ce aruncăm pricinile neputinței noastre în socoteala altora, nu este cu putință să ajungem la desăvârșirea îndelungei răbdări. Capătul îndreptării și al păcii noastre nu se câștigă din îndelunga răbdare ce o are deaproapele cu noi, ci din suferirea răului deaproapeului de către noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungei răbdări, căutând pustia și singurătatea, patimile netămăduite ale noastre, pe cari le vom duce acolo, vor rămânea ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia și retragerea celor neizbăviți de patimi nu numai că le păzește patimile nevătămate, ci li le și acopere, încât nu-i lasă să simtă pe ei înșiși de ce patimă se biruesc, ci, dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute și-i face să creadă că au câștigat îndelunga răbdare și smerenia, până nu este cine să-i ispitească și să-i probeze. Dar când vine vreo pricină, care îi stârnește și-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca niște cai fără frâu, hrăniți multă vreme în liniște și odihnă, din ocoalele lor și târăsc cu și mai multă vijelie și sălbăticie spre pierzare pe călărețul lor. Căci și mai mult se sălbătecesc patimile în noi, când e încetată legătura cu oamenii, încât pierdem și umbra suferirii și a îndelungei răbdări, pe care în tovărășia fraților ni se părea că le avem; aceasta pentru întrelăsarea deprinderii cu oamenii și din pricina singurătății. Căci precum fiarele veninoase ce stau liniștite în culcușurile lor din pustie, de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, își arată toată turbarea lor, asemenea și oamenii pătimași, cari sunt linițtiți din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziție a virtuții, își dau veninul pe față când apucă pe cineva care s-a apropiat și-i întărâtă. De aceea cei ce caută desăvârșirea blândeții sunt datori să pună toată strădania, ca să nu se mânie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor și nici asupra lucrurilor neînsuflețite. Căci îmi aduc aminte de mine când petreceam în pustie, că mă porneam cu mânie asupra trestiei și o asvârleam, pentrucă nu-mi plăcea fie grosimea, fie subțirimea ei; asemenea și asupra lemnelor, când voiam să le taiu și nu puteam prea repede, sau asupra cremenii, când mă sileam să scapăr și nu ieșea foc îndată. Așa mi se întinsese coarda mâniei, încât o porneam și asupra lucrurilor neînsuflețite.
Drept aceea, de vem să dobândim fericirea făgăduită de Domnul, datori suntem să înfrânăm, precum s-a zis, nu numai mânia cea cu lucrul, ci și mânia din cuget. Căci nu folosește așa de mult a-ți ține gura în vremea mâniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cât folosește a-ți curăți inima de ținerea minte a răului și a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui. Învățătura evanghelică poruncește să se tae mai bine rădăcinile patimilor decât roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inimă rădăcina mâniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pismă. Căci celui ce urăște pe fratele său, ucigaș de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dipoziția de ură din cugetul lui. De sigur aci nu văd oamenii vărsându-se sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorât cu gândul și cu dispoziția de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osândă, nu numai pentru fapte, ci și pentru gânduri și hotărâri, precum însuși zice Proorocul: “Iată vin să adun faptele și gândurile lor” [17] La fel zice și Apostolul: “Înseși gândurile lor se vor învinui sau apăra între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor” [18] Dar însuși Stăpânul, învățându-ne că trebue să lepădăm toată mânia, zice în Evanghelie: “Cel ce se mânie pe frale său vinovat va fi judecății” [19] Așa stă în copiile cele bune (cuvântul în deșert e un adaos), potrivit cu gândul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voește ca noi să tăem în toate chipurile rădăcina și scânteia însăși a mâniei și nicio pricină a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricină așa zisă întemeiată, mai pe urmă să alunecăm în turbarea mâniei fără temeiu.
Iar leacul desăvârșit al acestei boale acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria statului drept, nici cârma dreptății. Dar nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în față icoana morții, care nu știm când poate veni, să ne păzim pe noi înșine de mânie și să știm că n-avem niciun folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământești, nici de posturi și privegheri căci de vom fi stăpâniți de mânie și ură, vinovați vom fi judecății.

---

INFRANAREA PANTECELUI

Mai întâi deci vom vorbi despre înfânarea pântecelui, care se împotrivește îmbuibării pântecelui; apoi despre chipul posturilor și despre felul și cantitatea bucatelor. Iar acestea nu dela noi le vom spune, ci după cum le-am primit dela Sfinții Părinți. Aceștia n’au lăsat un singur canon de postire, nici un singur chip al împărtăşirii de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi. Fiindcă nu toţi au aceeaşi tărie şi aceeaşi vârstă; apoi şi din pricina slăbiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingaşe a trupului. Însă un lucru au rânduit tuturor: să fugă de îmbuibare şi de săturarea pântecelui. Iar postirea de fiecare zi au socotit că este mai folositoare şi mai ajutătoare spre curăţie, decât de cea de trei sau de patru zile, sau decât cea întinsă până la o săptămână. Căci zic: cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste măsură se foloseşte adeseori şi de hrană. Din pricina aceasta se întâmplă că uneori, din covârşirea postirii, slăbeşte trupul şi se face mai trândav spre slujbele cele duhovniceşti; iar alteori, prin prisosul mâncării, se îngreuiază şi face să se nască în suflet nepăsare şi moleşire. Au cercetat Părinţii şi aceea că nu tuturor le este potrivită mâncarea verdeţurilor sau a legumelor şi nici posmagul nu-l pot folosi ca hrană toţi. Şi au zis Părinţii că unul mâncând două litre de pâine este încă flămând, iar altul mâncând o litră, sau şase uncii, se satură. (Uncia este uncia romană: 27 gr. 165 mlgr.). Deci, precum am zis mai nainte, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu săturarea pântecelui şi să nu se lase furat de plăcerea gâtlejului. Pentrucă nu numai deosebirea felurilor, ci şi mărimea cantităţii mâncărilor face să se aprinză săgeţile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umplea pântecele, naşte sămânţa desfrânării; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, şi ci săturarea de apă, precum şi prisosul a orice fel de hrană o moleşeşte şi o face somnoroasă. În Sodoma nu aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbuibarea cu pâine, cu zice Proorocul. [1] Slăbiciunea trupului nu dăunează curăţiei inimii, când dăm trupului nu ceea ce voieşte plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinţenia.
Regula înfrânării şi canonul aşezat de Părinţi, acesta este: Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până mai are încă poftă şi să nu aştepte să se sature . Iar Apostolul zicând: "Grija trupului să nu o faceţi spre pofte", [2] n’a oprit chivernisirea cea trebuincioasă a vieţii, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel pentru curăţia desăvârşită a sufletului nu ajunge numai reţinerea dela bucate, dacă nu se adaugă la ea şi celelalte virtuţi. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul şi prin ostenirea trupului mari foloase aduce. Înfrânarea dela iubirea de argint călăuzeşte sufletul spre curăţie, când înseamnă nu numai lipsa banilor, ci şi lipsa poftei de-a-i avea. Reţinerea dela mânie, dela întristare, dela slava deşartă şi mândrie, înfăptuieşte curăţia întreagă a sufletului. Iar curăţia parţială a sufletului, cea a neprihănirii adecă, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrânarea şi postul. Căci este cu neputinţă ca cel ce şi-a săturat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintâi trebue să ne fie înfrânarea stomacului şi supunerea trupului nu numai prin post, ci şi prin priveghere, osteneală şi cetiri; apoi aducerea inimii la frica de iad şi la dorul după împărătirea cerurilor.

DUHUL CURVIEI SI AL POFTEI TRUPULUI

O mare luptă o avem împotriva duhului curviei şi al poftei trupeşti. Pofta aceasta începe să supere pe om dela cea dintâi vârstă. Mare şi cumplit răsboiu este acesta şi luptă îndoită cere. Căci acest răsboiu este îndoit, aflându-se şi în suflet şi în trup. De aceea trebue să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri şi adevăratei curăţii, de nu se va adăuga şi sdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi cetirea deasă a Scripturilor şi osteneala şi lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească pornirile cele neastâmpărate ale sufletului şi să-l aducă înapoi dela nălucirile cele de ruşine. mai înainte de toate însă, foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci dela început trebue păzită inima cu toată străjuirea de gândurile murdare. [1] “Căci dintru aceasta purced, după cuvântul Domnului, gânduri rele, ucideri, precurvii, curvii” [2] şi celelalte. Deoarece şi postul ni s’a rânduit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci şi spre trezvia minţii, ca nu cumva, întunecându-se de mulţimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzească de gânduri.
Deci nu trebue pusă toată strădania numai în postul cel trupesc, ci şi în meditaţie duhovnicească, fără de care e cu neputinţă să urcăm la înălţimea neprihănirii şi curăţiei adevărate. Se cuvine aşadar, după cuvântul Domnului, “să curăţim mai întâiu partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să se facă şi cea dinafară curată” [3] după ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea şi nevoinţa noastră, ci în ajutorul Stăpânului nostru Dumnezeu. Căci dracul acesta nu încetează de a război pe om, până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţa şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperemântul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei. Fiindcă lucrul acesta este mai presus de fire şi cel ce a călcat întărâtările trupului şi plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup. De aceea este cu neputinţă omului (ca să zic aşa) să zboare cu aripile proprii la această înaltă şi cerească cunună a sfinţeniei şi să se facă următor Îngerilor, de nu-l va ridica dela pământ şi din noroiu harulu lui Dumnezeu. Căci prin nici o altă virtute nu se aseamănă oamenii cei legaţi cu trupul mai mult cu Îngerii cei netrupeşti, decât prin neprihănire. Printr’aceasta, încă pe pământ fiind şi petrecând, au, după cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri. [4]
Iar semnul că au dobândit desărvârşit această virtute, îl avem în aceea că sufletul chiar şi în vremea somnului nu ia seama la niciun chip al nălucirii de ruşine. Căci deşi nu se socoteşte păcat o mişcare ca aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s’a izbăvit de patimă. Şi de aceea trebue să credem că nălucirile cele de ruşine ce ni se întâmplă în somn, sunt o dovadă a trândăviei noastre de până aci şi a neputinţei ce se află în noi, fiindcă scurgerea ce ni se întâmplă în vremea somnului face arătată boala ce şade tăinuită în ascunzişurile sufletului. De aceea şi Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzişurile sufletului, unde ştie că stau şi pricinile boalei, zicând: “Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dânsa, a şi preacurvit cu ea întru inima sa”. [5] Prin aceasta a îndreptat nu atât ochii cei curioşi şi desfrânaţi, cât sufletul cel aşezat înăuntru, care foloseşte rău ochii cei daţi de Dumnezeu spre bine. De aceea şi cuvântul Înţelepciunii nu zice: “Cu toată străjuirea păzeşte ochii tăi”, ci: “Cu toată străjuirea păzeşte inima ta” [6] aplicând leacul străjuirii mai ales aceleia care folosește ochii spre ceea ce voiește. Așa dar aceasta să fie paza cea dintâi a curăției noastre: de ne va veni în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin diavoleasca viclenie, bunăoară a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice, îndată să o alungăm din inima noastră, ca nu cumva, zăbovind mult la această amintire, amăgitorul celor neiscusiți să rostogolească cugetul dela aceste fețe la năluciri rușinoase și vătămătoare. De aceea și porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul șarpelui, [7] adică începutul gândului vătămător prin care acela încearcă să se șerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima răsărire a gândului, să primim și celalalt trup al șarpelui, adică nvoirea cu plăcerea și prin aceasta să ducă apoi cugetul la fapta neîngăduită. Ci trebue, precum este scris: “În dimineți să ucidem pe toți păcătoșii pământului”, [8] adică prin lumina cunoștinții să deosebim și să nimicim toate gândurile păcătoase de pe pământ, care este inima noastră, după învățătura Domnului; și până ce sunt încă prunci, fiii Vavilonului, adică gândurile viclene, să-i ucidem, sdrobindu-i de piatră, [9] care este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin învoirea noastră, nu fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi. Dar pe lângă cele zise din dumnezeeasca Scriptură, bine este să pomenim şi cuvinte de ale Sfinţilor Părinţi. Astfel Sfântul Vasile, episcopul Cezareei Capadociei, zice: “Nici muere nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt”. El ştia că darul fecioriei nu se dobândeşte numai prin depărtarea cea trupească de muere, ci şi prin sfinţenia şi curăţia sufletului, care se câştigă prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Părinţii şi aceea că nu putem câştiga desăvârşit virtutea curăţiei, de nu vom dobândi mai întâi în inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de cunoştinţă adevărată nu ne putem învrednici, câtă vreme patima curviei zăboveşte în ascunzişurile sufletului. Dar ca să desăvârşim înţelesul neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvânt al Apostolului şi vom pune capăt cuvântului: “Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”. [10] Că despre aceasta grăeşte, se vede diin cele ce adaugă, zicând: “Să nu fie cineva curvar sau lumeţ ca Esau”. [11] Pe cât este aşa dar de cerească şi de îngerească virtutea sfinţeniei, pe atât este de războita cu mari bântuieli de protivnici. De aceea suntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrânarea trupului, ci şi cu sdrobirea inimii şi cu rugăciuni dese împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care împăratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin aţâţarea poftei, cu roua venirii Sfântului Duh. Pe lângă acestea, armă foarte tare pentru acest războiu avem privegherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din vremea nopţii deschide sufletului calea către curăţia zilei.

RUGACIUNE PENTRU TOATA LUMEA

ÎN NUMELE TATĂLUI SI AL FIULUI SI AL SFÎNTULUI DUH..AMIN..

DOAMNE DUMNEZEULE CEL IN TREIME,MILUIESTE CU MILĂ TA CEA FĂRĂ DE SFÎRŞIT
PE BOLNAVI,PA VADUVE,PE ORFANI,PE SĂRACI,PE CEI ÎNTEMNIŢAŢI..
PE CEI FLĂMÎNZI,PE CEI ÎNSETAŢI,PE CEI GOI,PE CEI CĂLĂTORI..
PE CEI STRĂINI,PE CEI NĂPĂSTUIT,PE CEI OCARATI,PE CEI PRIGONIŢI ..
PE CEI RATACITI,PE CEI CĂZUŢI,PE CEI PĂRĂSIŢI,PE CEI INVALUITI IN PRIMEJDI...
PE CEI CE TE CAUTĂ SI PE CEI CE TE-AU GĂSIT,PE CEI IMPPIETRITI..
PE CEI NEPRICEPUŢI,PE CEI NEPUTINCIOŞI,PE CEI UITAŢI,PE CEI ROBITI...
PE CEI LIPSIŢI DE RĂBDARE,PE CEI DEJNADAZDUITI,PE CEI CE PLÎNG,PE CEI OSTENIŢI..
PE CEI CE AU LUAT JUGUL TAU ASUPRA LOR,PE CEI PIERDUTI,PE CEI IMPOVARATI,..
PE CEI ZDROBIŢI CU INIMA,PE CEI ATACATI SAU STAPANITI DE DEMONI...
PE CEI CE SUNT PE PATUL DE MOARTE SI PE CEI CE SE INSANATOSESC
PE CEI DESCUMPANITI,PE CEI AFLAŢI ÎN ÎNDOIALĂ ...
PE CEI CE PUN ACUM ÎNCEPUT BUN VIEŢII LOR,PE CEI LEGAŢI,..
PE CEI CE SE POCAIESC IN CEASUL ACESTA,PE CEI CE NU POT ÎMPĂRTĂŞI DURERILE STRĂINE,PE CEI CE IUBESC SI PE CEI CE NU IUBESC ZIDIREA TA...
PE CEI CE NU AU ÎNDRĂZNEALĂ IN RUGĂCIUNE,PE CEI ISPITIŢI,PE CEI PURTĂTORI DE CHINURI,PE CEI ZAMISLITI IN FĂRĂDELEGII SI NASCUTI ÎN PĂCATE...
PE CEI OBOSIŢI DE MÎHNIRE SI ÎNTRISTATI,PE CEI DIN CEASUL NEDUMERIRI LOR..
PE CEI OSANDITI,PE CEI GOI DE FAPTE BUNE,PE ROBII TAI CEI TAINUITI IN MIJLOCUL LUMII,PE CEI IZGONITI,PE PĂRINŢI FĂRĂ COPII..
PE CEI CE DUC LUPTA CEA BUNA,PE CEI INBRAZBITI,PE CEI DISPRETUITI..
PE CEI CE SUNT PE CALEA INFRANARII,PE CEI COTROPIŢI,PE CEI ASUPRITI ÎN JUDECAŢI..
PE CEI CE SUNT CĂZUŢI IN DATORII GRELE,PE CEI CE VIN LA TINE ÎN ÎNTÎIUL SI AL UNSPREZECELEA CEAS,PE CEI CE TOCMAI O VESTE REA AU PRIMIT,PE CEI PRADATI..
PE CEI CE IAU CUNUNI DE MARTIRI,PE CEI ÎNŢELEPŢI,PE CEI IMPOVĂRATI DE GRIJI SI DE PĂCATE,PE CEI CE-SI POARTA CRUCEA,PE CEI CE SE CAIESC ACUM IN FATA TA..
PE CEI CE SLĂBESC ÎN CREDINŢA,PE CEI ÎNCERCAŢI,PE CEI CE SUNT LA JUDECATĂ TA..
PE CEI CE MUNCESC,PE CEI CE ÎNVAŢĂ,PE CEI SUPĂRAŢI DE FARMECE SAU CUPRINSI DE NALUCIRI,PE CEI INVIFORATI,PE CEI DESCUMPĂNITI,PE CEI DIN NEVOI...
PE CEI CE ÎNFRUNTĂ VREMURI DE BATJOCURĂ A CREDINŢEI,PE CEI DIN RĂZBOAIE..
PE CELE CE NASC,PE CEI CE CÎNTA SI TE PREINALTA IN TOTI VECII..
PE CEI CE SUNT ÎN CEASUL RUGACIUNII SI IN ZI DE POSTIRE...
PE CEI SĂRACI CU DUHUL,PE CEI CE PLÎNG,PE CEI FLĂMÎNZI SI ÎNSETAŢI DE DREPTATE.
SI PE CEI CE PENTRU DREPTATE PRIGONIŢI,PE CEI PE CARE NU-I IUBESTE NIMENI..
PE CEI RATACITI DE LA DREAPTA CREDINŢA,PE CEI CE NU TE-AU CUNOSCUT INCA...
ASEMENEA DOMANE,MILUIESTE-I SI PE CEI CARE-I CERCETEAZA SI-I MILUIESTE PE ACESTIA TOTI..INTARESTE-I,VINDECA-I,RIDICA-I,OCROTESTE-I CU PUTEREA TA ,LIUMINEAZA-I CU LUMINA SFINTEI TREIMI BINECUVINTEAZA-I SI POMENESTE-I INTRU IMPARATIA TA CA SA SE SLAVEASCA PRIN EI NUMELE TAU CEL SFANT..
MILUIESTE-I ,BINECUVANTEAZA-I SI-I POMENESTE INTRU IMPARATIA TA SI PE VRAJMASII NOSTRI SI IMBUNEAZA INIMA LOR,CA SA NU RAPIM PRIN RAUTATEA NOASTRA PRILEJUL MANTUIRII LOR..
DOAMNE MILUIESTE SI NE BINECUVANTEAZA PE NOI ,CACI A TA ESTE IMPARATIA SI PUTEREA SI SLAVA, A TATULUI SI A FIULUI SI A SFANTULUI DUH,ACUM SI PURUREA SI IN VECII VECILOR...AMIN..

IESIREA SUFLETULUI..CAZ 5

ACEST CAZ DE CARE VA SCRIU..ESTE ALT SEMN AL DUMNEZEIRI CA IADUL EXISTA..
ACEST BARBAT A BAUT DESTUL IN VIATA LUI..
A VENIT LA NOI PE SECTIE ..CU DURERI MARI ..PANCREATITA DIN CAUZA ALCOLULUI...
OMUL SE VEDEA PE FATA LUI CA  NU ERA BINE..
DE CE TRECEAU ZILELE SE INRAUTATEA..
DUPA UN CT DE ABDOMEN SE DESCOPERA CA E PLIN DE CANCER..
SI CA ZILE NU MAI ARE MULTE..
DAR NU MA ASTEPTAM ASA REPEDE SA MOARA..
ERA DESTUL DE TANAR..
DAR DE CE TRECEAU ORELE PE FATA LUI APAREA O FRICA..SI CRESTEA..
CA SA AFLU DE LA COLEGA DE NOAPTE CA ..A SARIT DIN PAT..A FUGIT SUB PATUL; UNUL ALT BOLNAV..SI TREMURA DE FRICA..SI ABIA L-AU SCOS 4 PERSOANE DE SUB PAT...SI DUPA O ORA A FACUT INFARCT..NU A MURIT.. L-AU SALVAT..DAT TOTUSI A MURIT DIMINEATA CAND EU AM AJUNS LA MUNCA...CU FRICA INTIPARITA IN OCHII...SI OCHII IESITI DIN ORBITE..
DRAGI MEI MEREU VA DESCRIU CATE CEVA AICI..
DECE OARE..
PENTRU CA VAD LUCRURI CARE POATE DACA CINEVA CITESTE..ARE RABDARE..SI INTELEGE ISI PUNE POATE INTREBAREA..
DOAMNE EU CE FAC PENTRU TINE
FAC MACAR O CRUCE PE ZI..
E UN INCEPUT..
VA SCRIU POATE VA TREZI CEVA IN SUFLETUL VOSTRU..SI VA DA-TI SEAMA CA NU E VIATA NUMAI MANCARE SI DISTRACTIE..ASTA E IADULL..CARAREA E LARGA SI MULTI AJUNG ACOLO..
TOTI ZIC..AVEM TIMP..
DA AVEM TIMP...
ASA SA CREDETI..TIMP NU AVEM..ACEST OM SE GANDEA CA IN 5 ZILE ERA MORT..
NICI PE DEPARTE..
SI UITE ALTI PLECA LA DRUM ..VINE O MASINA PE CONTRASESN..SI POC..GATA VIATA..
GATA..CE AI LUAT DE AICI..
MERGE LA CIMITIR ACOLO VOM AJUNGE TOTI..
DAR CUM VOM AJUNGE ARE IMPORTANTA..
DRAGI MEI VIATA E SCURTA ZILELE TREC CA VANTUL..SI NU SE TERMINA AICI TOT..
DE ACEEA VA DESCRIU MEREU CAZURI..VAD GROAZA PE CHI[PUL LOR..
DE CE UNUL ARE GROAZA SI ALTUL CARE E CREDINCIOS NU ARE MOARE CALM..FARA FRICA..SI PARCA DOARME..
SI ALTUL E INGROZIT SI GROAZA SE VEDE DE LA USA..
DE CE
DE ACEEA SI SCRIU..PENTRU CA LE VAD..SI SUNT SI EU SPERIATA..
MA INTREB SI EU..
CAUT SI EU..
SI VREAU SA IL CUNOSC PE DOMNUL..
SA MA AJUTE..
SA MA TREZEASCA..
SI SA NU AM ASA FRICA CAND VOI PLECA DIN VIATA ASTA..
DOAMNE AJUTA-MA..SI AJUTA PE TOATA LUMEA SA NE MANTUIM..
SLAVA TIE DOAMNE..

DOAMNE VREAU SA FIU TOT CU TINE..

ASA INTR-O BUNA ZI MI-A VENIT IN MINTE..
DOAMNE VREAU SA FIU CU TINE..
SI STITI DE CE..
PAI CUM ACUM MA GANDESC LA DOMNUL MA ROG SI IMEDIAT UIT ..SI IAR SI IAR..
A INCEPUT SA MA DOARA
PARCA IL TRADEZ
SI UITE ASA INCEP SA IL CAUT PE DOMNUL SI EL VEDE SFORTAREA MEA..SI SA STITI CA DOMNUL INCEPE SA VINA SA MA CAUTE..CAND UIT..
NU STIU DACA DOMNUL SAU DUHUL SFANT..SAU CUM CA SUNT NOU SI EU IN ALE CREDINTEI DAR VAD..CA UNELE LUCRURI VIN SI SUNT FRUMOASE..
SI IMI PLACE CEA CE SE INTAMPLA IN FIEECARE ZI..
SI E TARE FRUMOASA RELATIA CU DUMNEZEU...DOAMNE CAND IL CUNOSTI NU MAI POTI ALTFEL..
DOAMNE AS VREA TOATA LUMEA SA SIMTA CE SIMT EU..
DOAMNE TOATA LUMEA...
DOAMNE JUTA-MA..
SI SA MAI STITI UN LUCRU
CAND DUMNEZEU COBOARA IN INIMA TA TE UMPLI DE DRAGOSTE..SI ATUNCI PLANGI PENTRU TOTI..VEZI PE TOTI BUNI..SI NU MAI POTI ALTFEL..DAR DACA IL UITI..ATUNCI CUM SA MAI VINA LA TINE..
DRAGI MEI
.DOMNUL NU ASTEAPTA DE LA NOI NIMIC..NOI TREBUIE SA IL CAUTAM..
NOI AVEM NEVOIE DE DANSUL
NOI SUNTEM AICI 
DANSUL ESTE PUTEREA..CURATENIA..BUNATATEA..MILOSTENIA..SMERENIA..
LUMINA
VREI LUMINA CAUTA-L PE DOMNUL
VREI SMERENIE CAUTA-L PE DOMNUL
PAI POTI ZICE DE CE..
PAI DRAGA AZI ESTE PE PAMANT SI MAINE MORI..
SI UNDE TE DUCI..
DACA CAUTI PE DOMNUL CU EL VEI FI SI VEI INTELEGE CA ESTI CU EL DE AICI DE PE PAMANT..
DACA NU IL CAUTI..SI NU V-AS DORI..IADUL
SI NU RADETI..IADUL EXISTA
EU AM TRAIT PUTIN O PICATURA DE IAD SI NU MAI VREAU NIMIC
VAI VAI .. SA FI ACOLO
VAI DE TINE SUFLETE RATACIT..
DOAMNE AJUTA-NE SA TE DESCOPERIM..
DOAMNE NU NE LASA..
ASTA SA CEREM SI DOMNUL DACA DESCHIZI INIMA EL INTRA SI INCET INCET VA LOCUI ACOLO DANSUL SI TARE TE VEI BUCURA..
DOMNUL ESTE ATATA FRUMUSETE SI LINISTE IN SUFLET CA ATUNCI CAND IL CUNOSTI NU MAI VREI NIMIC..
ASA CA SA INCERCAM TOTUL LA INCEPUT E MAI GREU DAR INCET INCET VINE FRUMUSETEA..VINE LINISTEA..VINE RABDAREA..VINE SMERENIA..TOATE VIN..
SI DOAMNE AJUTA-MA SA MA GANDESC NUMAI LA TINE..
DOAMNE COBOARA IN INIMA MEA PACATOASA..SI AJUTA-MA SATE CUNOSC...SA URMEZ CALE TA..CALAUZESTE-MA ..
DOAMNE IARTA-MA SI RIDICA -MA DIN GROAPA CEA NEAGRA
DOAMNE INTINDE MANA TA SI ATINGE-MA IN SUFLET CA SA MA INDREPT..SI SA ITI SLUJESC NUMAI TIE..
DOAMNE TU ESTI VIATA MEA..DORINTA MEA..SI AJUTA-MA SA MA CURAT SA TE POT PRIMI IN CASA SUFLETULUI MEU..IN INIMA MEA..
POATE AZI NU CA SUNT DESTUL DE REA..DAR MAINE E O ALTA ZI SI DACA MI-O DARUIESTI VOI INCERCA..CU AJUTORUL TAU DOAMNE SA CURAT CAMARA INIMI MELE SI SA TE POT PRIMI ....AJUTA-MA DOAMNE..AJUTA-MA..