DESPRE IUBIREA DE ARGINT

A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin și ne vine din afara firii, folosind necredința monachului. De fapt ațâțările celorlalte patimi, adică a mâniei și a poftei, își iau prilejurile din trup și își au oarecum începutul în răsadul firii, dela naștere. De aceea sunt biruite abia după vreme îndelungată. Boala iubirii de argint însă, venind dinafară se poate tăia mai ușor, dacă este silință și luare aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decât celelalte patimi și mai cu anevoie de înfrânt. “Căci e rădăcina tuturor răutăților”, [1] după Apostolul. Să băgăm numai de seamă: îmboldirile cele firești ale trupului se văd nu numai la copii, în cari nu este încă cunoștința binelui și a răului, ci și la princii cei prea mici și sugaci cari nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îmboldirea firească arată că o au. De asemenea observăm la princi și acul mâniei, când îi vedem porniți asupra celui ce i-au necăjit. Iar acestea le zic, nu ocărând firea ca pricină a păcatului (să nu fie), ci ca să arăt că mânia și pofta au fost împreunate cu firea omului de către însuși Ziditorul cu un scop bun, dar prin trândăvie alunecă din cele firești ale trupului în cele afară de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre nașterea de prunci și spre continuarea neamului omenesc prin coborâre unii de la alții, nu spre curvie. Asemenea și imboldul mâniei s-a semănat în noi spre mântuire, ca să ne mâniem asupra păcatului, nu ca să ne înfuriem asupra aproapelui. Prin urma nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăți pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuințare necesară și folositoare e vinovat, dacă cel ce l-a primit îl folosește pentru ucidere?
Am spus acestea, vrând să arătăm că patima iubirii de argint nu-și are pricina în cele firești, ci numai în voia liberă cea foarte rea și stricată. Boala aceasta când găsește sufletul căldicel și necredincios, la începutul lepădării de lume, strecoară într-ânsul niscai prcini îndreptățite și la părere binecuvântate ca să oprească ceva din cele ce le are. Ea îi zugrăvește monahului în cuget bătrânețe lungi și slăbiciune trupească și-i șoptește că cele primite dela chinovie nu i-ar ajunge spre mângâiere, nu mai zic când este bolnav, dar nici măcar când este sănătos; apoi că nu se poartă acolo grijă de bolnavi, ci sunt foarte părăsiți și că de nu va avea ceva aur pus de o parte va muri în mizerie. Mai apoi îi strecoară în minte gândul că nici nu va putea rămâne multă vreme în mânăstire, din pricina greutății îndatoririlor și a supravegherii amănunțite a Părintelui. Iar după ce cu astfel de gânduri îi amăgește mintea, ca să-și oprească măcar un bănișor, îl înduplecă vrăjmașul să învețe și vreun lucru de mână de care să nu știe Avva, din care își va putea spori argintul pe care îl râvnește. Pe urmă îl înșală ticălosul cu nădejdi ascunse, zugrăvindu-i în minte câștigul ce-l va avea din lucrul mâinilor și apoi traiul fără griji. Și așa, dându-se cu totul grijii câștigului, nu mai ia aminte la nimic din cele protivnice, nici chiar la întunerecul desnădejdii, care îl cuprinde în caz că nu are parte de câștig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, așa și acestuia aurul. De aceea și fericitul Apostol, cunoscând aceasta, a numit iubirea de argint, nu numai “rădăcina tuturor răutăților”, ci și “închinare la idoli”. Căci după ce și-a depărat iubitorul de argint mintea dela dragostea lui Dumnezeu, iubește idolii oamenilor scobiți în aur.
Întunecat de aceste gânduri și sporint la și mai mult rău, monahul nu mai poate avea nicio ascultare, ci se răsvrătește, sufere, cârtește la orice lucru, răspunde împotrivă și nemai păzind nicio evlavie, se duce ca un cal nesupus în prăpastie. Nu se mulțumește cu hrana cea de toate zilele și strigă pe față că nu mai poate să rabde acestea la nesfârșit. Spune că Dumnezeu nu e numai acolo și nu și-a încuiat mântuirea sa numai în Mănăstirea aceea; și că de nu se va duce de acolo se va pierde.
Banii cei puși de o parte, dând ajutor socotinții acesteia stricate, îl susțin ca niște aripi să cugete la ieșirea din Mănăstire, să răspundă asptru și cu mândrie la toate afară. Orice ar vedea în Mănăstire că ar avea trebuință de îndreptare, nu bagă în seamă, ci trece cu vederea, dacă nu defaimă și hulește toate câte se fac. Caută apoi pricini pentru care să se poată mânia sau întrista, ca să nu pară ușuratec, ieșind fără pricină din Mănăstire. Iar dacă poate scoate și pe altul din Mănăstire, amăgindu-l cu șoapte și vorbe deșarte, nu se dă îndărăt să o facă, vrând să aibă un împreună lucrător la fata sa cea rea. Și așa aprinzându-se de focul banilor săi, iubitorul de argint nu se va putea liniști niciodată în Mănăstire, nici nu va putea să trăiască sub ascultare. Iar când dracul îl va răpi ca un lup din staul și, despărțindu-l de trumă, îl va lua spre mâncare, atunci lucrările rânduite pentru anumite ceasuri în chinovie, pe cari îi era greu să le împlinească, îl va face vrăjmașul să le împlinească în chilie zi și noapte cu multă râvnă; nu-l va slobozi însă să păzească chipul rugăciunilor, nici rânduiala posturilor; nici canonul privegherilor. Ci, după ce l-a legat cu turbarea iubirii de argint, toată sârguința îl înduplecă să o aibă numai spre lucrul mâinilor.
Trei sunt felurile boalei acesteia, pe care le opresc deopotrivă atât dumnezeieștile Scripturi, cât și învățăturile Părinților. Primul e cel care face pe monachi să agonisească și să adune cele ce nu le aveau în lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepădat de avuții să se căiască, punându-le în minte gândul să caute cele pe cari le-au dăruit lui Dumnezeu; în sfârșit al treilea e cel care, legând dela început pe monach de necredință și moleșală, nu-l lasă să se izbăvească desăvârșit de neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îndemnându-l să calce făgăduințele pe cari le-a făcut când s-a lepădat de lume. Pildele tuturor acestor trei feluri, precum am zis, le-am găsit osândite în dumnezeeasca Scritpură. Așa Ghiezi, voind să dobândească banii pe cari nu-i avea înainte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care învățătorul său voia să i-l lase drept moștenire și în loc de binecuvântare a moștenit lepră veșnică prin blestemul Proorocului. [2] Iuda, voind să recapete banii, de care mai înainte se lepădase urmând lui Hristos, a căzut nu numai din ceata ucenicilor, alunecând spre vânzarea Stăpânului, ci și vieața cea trupească a sa prin silnică moarte a sfârșit-o. [3] Iar Anania și Safira, oprind o parte din prețul vânzării, se pedepsesc cu moartea prin gura apostolească. [4] Marele Moise poruncește și el în a Doua lege, în chip tainic, celor ce făgăduiesc să se lapede de lume, dar de frica necredinții se țin iarăși de lucrurile pământești: “De este cinva fricos și-i tremură inima de teamă, să nu iasă la razboiu, ci să se întoarcă acasă, ca nu cumva cu frica lui să sperie și inimile fraților săi.” [5] Poate fi ceva mai întemeiat și mai lămurit decât această mărturie? Oare nu învățăm din aceasta cei ce ne lepădăm de lume, să ne lepădăm desăvârșit și așa să ieșim la războiu, ca nu cumva punând început slăbănog și stricat, să întoarcem și pe ceilalți dela desăvârșirea evanghelicească, semănând temere într-ânșii? Chiar și cuvântul bine zis în Scripturi: “că mai bine este a da decât a lua”, [6] îl tâlcuiesc rău aceștia, forțându-l și schimbându-i înțelesul, ca să se potrivească cu rătăcirea și cu pofta lor de argint. De asemenea învățătura Domnului care zice: “Dacă vrei să fii desăvârșit, vinde-ți averile tale și le dă săracilor și vei avea comoară în ceruri; și venind urmează-mi Mie”. [7] Ei chibzuiesc că decât să fii sărac mai fericit lucru este a stăpâni peste o bogăție proprie și din prisosul ei a da și celor ce au lipsă. Să știe însă unii ca aceștia că încă nu s-au lepădat de lume, nici n-au ajuns la desăvârșirea monahicească, câtă vreme se rușinează de Hristos și nu iau asupra lor sărăcia Apostolului, ca prin lucrul mâinilor să-și slujească lor și celor ce au trebuință, spre a împlini făgăduința călugărească și a fi încununați cu Apostolul, ca unii cari, după ce și-au risipit vechea bogăție, luptă ca Pavel lupta cea bună în foame și în sete, în ger și fără haine. [8] Căci dacă Apostolul ar fi știut că pentru desăvârșire mai de trebuință este vechea bogăție, nu și-ar fi disprețuit starea sa de cinste, căci zice despre sine că a fost om de vază și cetățean roman. [9] Asemenea şi cei din Ierusalim, cari îşi vindeau casele şi ţarinile şi puneau preţul la picioarele Apostolilor, [10] n-ar fi făcut aceasta, dacă ar fi știut că Apostolii țin de lucru mai fericit și mai chibzuit ca fiecare să se hrănească din banii săi și nu din osteneala proprie și din ceea ce aduc neamurile. Încă mai lămurit învață despre acestea acelaș Apostol în cele ce scrie Romanilor, când zice: “Iar acum merg la Ierusalim ca să slujesc Sfinților, că a binevoit Macedonia și Ahaia să facă o strângere de ajutoare pentru cei lipsiți dintre Sfinții din Ierusalim. Că au binevoit, dar le sunt și datori.” [11] Dar și el însuși, fiind adesea pus în lanțuri și în închisori și ostenit de călătorii, sau împiedicat de acestea să-și câștige hrana din lucrul mâinilor sale, precum obișnuia, spune că a primit-o dela frații din Macedonia, cari au venit la el: “Și lipsa mea au împlinit-o frații cei ce au venit din Macedonia”. [12] Iar Filipenilor le scrie: “Și voi Filipenilor tiți că ieșind eu din Macedonia, nici o biserică nu s-a unit cu mine când a fost vorba de dat și luat, decât voi singuri. Că și în Thesalonic odato și de două ori mi-ați trimis cele de trebuință.” [13]
Așa dar, după părerea iubitorilor de argint, sunt mai fericiți decât Apostolul și aceștia, fiindcă i-au dat din averilor lor și l ui cele de trebuință. Dar nu va cuteza nimeni să zică aceasta, dacă nu cumva a ajuns la cea mai de pe urmă nebunie a minții.
Deci dacă vrem să urmăm poruncii evanghelice și întregii Biserici celei dintru început, întemeiată pe temelia Apostolilor, să nu ne luăm după socotințele noastre, nici să înțelegem rău cele zise bine. Ci, lepădând părerea noastră cea moleșită și necredincioasă, să primim înțelesul cel adevărat al Evangheliei. Căci numai așa vom p utea urma Părinților și nu nve vom despărți niciodată de știința vieții de obște, ci ne vom lepăda cu adevărat de lumea aceasta. Bine este deci să ne amintim și aci de cuvântul unui Sfânt, care spune că Sfântul Vasile cel mare ar fi zis unui senator, care se lepădase fără hotărâre de lume și mai ținea ceva din banii săi, un cuvânt ca acesta: “Și pe senator l-ai pierdut și nici pe monach nu l-ai făcut!” Trebue așa dar să tăiem cu toată sârguința din sufletul nostru “rădăcina tuturor răutăților”, care este iubirea de argint, știind sigur că de rămâne rădăcina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobândește nepetrecând în vieața de obște, căci numai în ea nu avem să putrăm de grijă nici măcar de trebuințele cele necesare. Deci având înaintea ochilor osânda lui Anania și a Safirei, să ne înfricoșăm a ne lăsa ceva nouă din averea noastră veche. Asemenea, temându-ne de pilda lui Ghiezi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei veșnice, să ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe cari nici în lume nu i-am avut. Gândindu-ne apoi la sârșitul lui Iuda cel ce s-a spânzurat, să ne temem a lua ceva din cele de cari ne-am lepădat, disprețuindu-le. Iar peste acestea toate, să avem deapururi înaintea ochilor moartea fără de veste, ca nu cumva în ceasul în care nu așteptăm, să vie Domnul nostru și să afle conștiința noastră întinată cu iubirea de argint. Căci ne va zice atunci cele ce în Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: “Nebune, într-această noapte voiu cere sufletul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi?” [14]