A
patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Şi câtă trebuinţă este să
tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul cel purtător de moarte al
duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta
tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimei,
nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici
pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti. De asemenea nu putem păzi
desăvârşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaţi vieţii adevărate,
iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina
dumnezeească. “Căci s-a truburat, zice, de mânie ochiul meu.” [1]
Dar nu ne vom face părtaşi nici de înţelepciunea dumnezeiască, chiar
dacă am fi socotiţi de toţi fraţii înţelepţi. Fiindcă s-a scris: “Mânia
în sânul celor fără de minte sălăşluieşte.” [2]
Dar nu putem dobândi nici sfaturile mântuitoare ale dreptei socoteli,
chiar dacă ne socotesc oamenii cuminţi. Căci scris este: “Mânia şi pe
cei cuminţi îi pierde”: [3].
Nu vom putea ţine nici cumpăna dreptăţii cu inimă trează, căci scris
este: “Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu.” [4]
Nici podoaba şi chipul cel bun nu-l putem dobândi, cu toate că ne laudă
toţi, căci iarăşi scrie: “Bărbatul mânios nu este cu bun chip.” [5]
Drept aceea cel ce vrea să vie la desăvârşire şi pofteşte să lupte
luptea cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată mânia şi
iuţimea. Iată ce porunceşte vasulu alegerii: “Toată amărăciunea şi
iuţimea şi mânia şi strigarea şi hula să se ridice dela voi, dimpreună
cu toată răutatea.” [6]
Iar când a zis “toată”, nu ne-a mai lăsat nicio pricină pentru care
mânia să fie trebuincioasă sau îndreptăţită. Deci cel ce vrea să
îndrepte pe fratele său când greşeşte, sau să-l certe, să se silească a
se păzi pe sine neturburat, ca nu cumva vrând pe altul să tămăduiască,
să atragă boala asupra sa şi să audă cuvântul Evangheliei: “Doctore,
vindecă-te pe tine însuţi”, [7] sau: “Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău n-o cunoşti.” [8]
Din orice fel de pricină ar clocoti mânia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu-l lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel împiedicăm puterea văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nicio deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină s-ar aprinde mânia, fie ea zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.
Numai atunci întrebuinţăm mânia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă Proorocul zicând: “Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” [9]; adică aprindeţi mânia asupra patimilor voastre şi asupra gândurilor rele şi nu păcătuiţi săvârşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede cuvântul următor: “... pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în aşternuturile voastre vă pocăiţi”; [10] adică atunci când vin în inima voastră gândurile cele rele scoate-ţi-le afară cu mânie, iar după ce le veţi fi scos, aflându-vă ca pe un pat al liniştei sufletului, pocăiţi-vă. Împreună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel, folosindu-se de cuvântul lui şi adăugând: “Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să daţi loc diavolului;” [11] adică să nu faceţi pe Hristos, Soarele Dreptăţii, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-l mâniaţi prin învoire cu gândurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi. Despre Soarele acesta şi Dumnezeu zice prin Proorocul: “Iară celor ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptăţii şi tămăduire va fi în aripile lui.” [12]
Iar de vom lua cele zise după literă, nici până la apusul soarelui nu ni se îngăduie să ținem mânia. Ce vom zice deci despre aceia cari, în sălbăticia și turbarea dispoziției lor pătimașe, țin mânia nu numai până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii față de alții și n-o mai scot afară cu cuvântul, ci prin tăcere își sporesc veninul ținerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu știu că trebue să fugă nu numai de mânia cea cu fapta, ci și de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoștinței și din dreapta socoteală și să se lipsească de sălășluirea Duhului Sfânt. Pnetru aceasta și Domnul poruncește în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului și să ne împăcăm cu fratele nostru. [13] Căci nu e cu putință ca să fie bine primit darul până ce mânia și ținerea de minte a răului se află încă în noi. Asemenea și Apostolul, zicând: “Neîncetat vă rugați” [14] și: “Bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fără mânie și fără gânduri”, “I Tim. 2, 8.” ne învață aceleași lucruri. Rămâne așa dar ca sau să nu ne rugăm niciodată și prin aceasta să ne facem vinovați înaintea poruncii apostolești, sau, silindu-ne să păzim ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mânie și fără a ține minte răul. Și fiindcă de multe ori când sunt întristați sau turburați frații noștri, zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sunt turburați, Doctorul sufletelor, vrând să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mâniei, ne poruncește că nu numai când suntem noi mâhnii asupra fratelui să lăsăm darul și să ne împăcăm, ci și dacă el s-a mâhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-l tămăduim, desvinovățindu-ne, și apoi să aducem darul.
Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, când putem învăța aceasta și din legea veche? Deși s-ar părea că aceasta e cu pogorământ, totuși zice și ea: “Să nu urăști pe fratele tău în inima ta” [15] și iarăși: “Căile celor ce țin minte răul, spre moarte (duc)” [16] Deci și acolo se oprește nu numai mânia cu fapta, ci se osândește și cea din cuget. De aceea, urmând legilor dumnezeești, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mâniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.
Să nu căutăm singurătatea și pustia pentrucă ne mâniem pe oameni, ca și când acolo n-ar fi cel ce ne pornește spre mânie, sau fiindcă e mai ușor să dobândim virtutea îndelungei răbdări în singurătate. Căci din mândrie și din voința de anu ne învinui pe noi înșine și de a nu pune pe seama trândăviei noastre pricinile turburării, poftim despărțirea de frați. Drept aceea până ce aruncăm pricinile neputinței noastre în socoteala altora, nu este cu putință să ajungem la desăvârșirea îndelungei răbdări. Capătul îndreptării și al păcii noastre nu se câștigă din îndelunga răbdare ce o are deaproapele cu noi, ci din suferirea răului deaproapeului de către noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungei răbdări, căutând pustia și singurătatea, patimile netămăduite ale noastre, pe cari le vom duce acolo, vor rămânea ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia și retragerea celor neizbăviți de patimi nu numai că le păzește patimile nevătămate, ci li le și acopere, încât nu-i lasă să simtă pe ei înșiși de ce patimă se biruesc, ci, dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute și-i face să creadă că au câștigat îndelunga răbdare și smerenia, până nu este cine să-i ispitească și să-i probeze. Dar când vine vreo pricină, care îi stârnește și-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca niște cai fără frâu, hrăniți multă vreme în liniște și odihnă, din ocoalele lor și târăsc cu și mai multă vijelie și sălbăticie spre pierzare pe călărețul lor. Căci și mai mult se sălbătecesc patimile în noi, când e încetată legătura cu oamenii, încât pierdem și umbra suferirii și a îndelungei răbdări, pe care în tovărășia fraților ni se părea că le avem; aceasta pentru întrelăsarea deprinderii cu oamenii și din pricina singurătății. Căci precum fiarele veninoase ce stau liniștite în culcușurile lor din pustie, de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, își arată toată turbarea lor, asemenea și oamenii pătimași, cari sunt linițtiți din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziție a virtuții, își dau veninul pe față când apucă pe cineva care s-a apropiat și-i întărâtă. De aceea cei ce caută desăvârșirea blândeții sunt datori să pună toată strădania, ca să nu se mânie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor și nici asupra lucrurilor neînsuflețite. Căci îmi aduc aminte de mine când petreceam în pustie, că mă porneam cu mânie asupra trestiei și o asvârleam, pentrucă nu-mi plăcea fie grosimea, fie subțirimea ei; asemenea și asupra lemnelor, când voiam să le taiu și nu puteam prea repede, sau asupra cremenii, când mă sileam să scapăr și nu ieșea foc îndată. Așa mi se întinsese coarda mâniei, încât o porneam și asupra lucrurilor neînsuflețite.
Drept aceea, de vem să dobândim fericirea făgăduită de Domnul, datori suntem să înfrânăm, precum s-a zis, nu numai mânia cea cu lucrul, ci și mânia din cuget. Căci nu folosește așa de mult a-ți ține gura în vremea mâniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cât folosește a-ți curăți inima de ținerea minte a răului și a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui. Învățătura evanghelică poruncește să se tae mai bine rădăcinile patimilor decât roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inimă rădăcina mâniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pismă. Căci celui ce urăște pe fratele său, ucigaș de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dipoziția de ură din cugetul lui. De sigur aci nu văd oamenii vărsându-se sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorât cu gândul și cu dispoziția de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osândă, nu numai pentru fapte, ci și pentru gânduri și hotărâri, precum însuși zice Proorocul: “Iată vin să adun faptele și gândurile lor” [17] La fel zice și Apostolul: “Înseși gândurile lor se vor învinui sau apăra între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor” [18] Dar însuși Stăpânul, învățându-ne că trebue să lepădăm toată mânia, zice în Evanghelie: “Cel ce se mânie pe frale său vinovat va fi judecății” [19] Așa stă în copiile cele bune (cuvântul în deșert e un adaos), potrivit cu gândul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voește ca noi să tăem în toate chipurile rădăcina și scânteia însăși a mâniei și nicio pricină a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricină așa zisă întemeiată, mai pe urmă să alunecăm în turbarea mâniei fără temeiu.
Iar leacul desăvârșit al acestei boale acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria statului drept, nici cârma dreptății. Dar nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în față icoana morții, care nu știm când poate veni, să ne păzim pe noi înșine de mânie și să știm că n-avem niciun folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământești, nici de posturi și privegheri căci de vom fi stăpâniți de mânie și ură, vinovați vom fi judecății.
Din orice fel de pricină ar clocoti mânia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu-l lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel împiedicăm puterea văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nicio deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină s-ar aprinde mânia, fie ea zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.
Numai atunci întrebuinţăm mânia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă Proorocul zicând: “Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” [9]; adică aprindeţi mânia asupra patimilor voastre şi asupra gândurilor rele şi nu păcătuiţi săvârşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede cuvântul următor: “... pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în aşternuturile voastre vă pocăiţi”; [10] adică atunci când vin în inima voastră gândurile cele rele scoate-ţi-le afară cu mânie, iar după ce le veţi fi scos, aflându-vă ca pe un pat al liniştei sufletului, pocăiţi-vă. Împreună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel, folosindu-se de cuvântul lui şi adăugând: “Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să daţi loc diavolului;” [11] adică să nu faceţi pe Hristos, Soarele Dreptăţii, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-l mâniaţi prin învoire cu gândurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi. Despre Soarele acesta şi Dumnezeu zice prin Proorocul: “Iară celor ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptăţii şi tămăduire va fi în aripile lui.” [12]
Iar de vom lua cele zise după literă, nici până la apusul soarelui nu ni se îngăduie să ținem mânia. Ce vom zice deci despre aceia cari, în sălbăticia și turbarea dispoziției lor pătimașe, țin mânia nu numai până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii față de alții și n-o mai scot afară cu cuvântul, ci prin tăcere își sporesc veninul ținerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu știu că trebue să fugă nu numai de mânia cea cu fapta, ci și de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoștinței și din dreapta socoteală și să se lipsească de sălășluirea Duhului Sfânt. Pnetru aceasta și Domnul poruncește în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului și să ne împăcăm cu fratele nostru. [13] Căci nu e cu putință ca să fie bine primit darul până ce mânia și ținerea de minte a răului se află încă în noi. Asemenea și Apostolul, zicând: “Neîncetat vă rugați” [14] și: “Bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fără mânie și fără gânduri”, “I Tim. 2, 8.” ne învață aceleași lucruri. Rămâne așa dar ca sau să nu ne rugăm niciodată și prin aceasta să ne facem vinovați înaintea poruncii apostolești, sau, silindu-ne să păzim ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mânie și fără a ține minte răul. Și fiindcă de multe ori când sunt întristați sau turburați frații noștri, zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sunt turburați, Doctorul sufletelor, vrând să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mâniei, ne poruncește că nu numai când suntem noi mâhnii asupra fratelui să lăsăm darul și să ne împăcăm, ci și dacă el s-a mâhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-l tămăduim, desvinovățindu-ne, și apoi să aducem darul.
Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, când putem învăța aceasta și din legea veche? Deși s-ar părea că aceasta e cu pogorământ, totuși zice și ea: “Să nu urăști pe fratele tău în inima ta” [15] și iarăși: “Căile celor ce țin minte răul, spre moarte (duc)” [16] Deci și acolo se oprește nu numai mânia cu fapta, ci se osândește și cea din cuget. De aceea, urmând legilor dumnezeești, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mâniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.
Să nu căutăm singurătatea și pustia pentrucă ne mâniem pe oameni, ca și când acolo n-ar fi cel ce ne pornește spre mânie, sau fiindcă e mai ușor să dobândim virtutea îndelungei răbdări în singurătate. Căci din mândrie și din voința de anu ne învinui pe noi înșine și de a nu pune pe seama trândăviei noastre pricinile turburării, poftim despărțirea de frați. Drept aceea până ce aruncăm pricinile neputinței noastre în socoteala altora, nu este cu putință să ajungem la desăvârșirea îndelungei răbdări. Capătul îndreptării și al păcii noastre nu se câștigă din îndelunga răbdare ce o are deaproapele cu noi, ci din suferirea răului deaproapeului de către noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungei răbdări, căutând pustia și singurătatea, patimile netămăduite ale noastre, pe cari le vom duce acolo, vor rămânea ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia și retragerea celor neizbăviți de patimi nu numai că le păzește patimile nevătămate, ci li le și acopere, încât nu-i lasă să simtă pe ei înșiși de ce patimă se biruesc, ci, dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute și-i face să creadă că au câștigat îndelunga răbdare și smerenia, până nu este cine să-i ispitească și să-i probeze. Dar când vine vreo pricină, care îi stârnește și-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca niște cai fără frâu, hrăniți multă vreme în liniște și odihnă, din ocoalele lor și târăsc cu și mai multă vijelie și sălbăticie spre pierzare pe călărețul lor. Căci și mai mult se sălbătecesc patimile în noi, când e încetată legătura cu oamenii, încât pierdem și umbra suferirii și a îndelungei răbdări, pe care în tovărășia fraților ni se părea că le avem; aceasta pentru întrelăsarea deprinderii cu oamenii și din pricina singurătății. Căci precum fiarele veninoase ce stau liniștite în culcușurile lor din pustie, de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, își arată toată turbarea lor, asemenea și oamenii pătimași, cari sunt linițtiți din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziție a virtuții, își dau veninul pe față când apucă pe cineva care s-a apropiat și-i întărâtă. De aceea cei ce caută desăvârșirea blândeții sunt datori să pună toată strădania, ca să nu se mânie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor și nici asupra lucrurilor neînsuflețite. Căci îmi aduc aminte de mine când petreceam în pustie, că mă porneam cu mânie asupra trestiei și o asvârleam, pentrucă nu-mi plăcea fie grosimea, fie subțirimea ei; asemenea și asupra lemnelor, când voiam să le taiu și nu puteam prea repede, sau asupra cremenii, când mă sileam să scapăr și nu ieșea foc îndată. Așa mi se întinsese coarda mâniei, încât o porneam și asupra lucrurilor neînsuflețite.
Drept aceea, de vem să dobândim fericirea făgăduită de Domnul, datori suntem să înfrânăm, precum s-a zis, nu numai mânia cea cu lucrul, ci și mânia din cuget. Căci nu folosește așa de mult a-ți ține gura în vremea mâniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cât folosește a-ți curăți inima de ținerea minte a răului și a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui. Învățătura evanghelică poruncește să se tae mai bine rădăcinile patimilor decât roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inimă rădăcina mâniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pismă. Căci celui ce urăște pe fratele său, ucigaș de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dipoziția de ură din cugetul lui. De sigur aci nu văd oamenii vărsându-se sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorât cu gândul și cu dispoziția de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osândă, nu numai pentru fapte, ci și pentru gânduri și hotărâri, precum însuși zice Proorocul: “Iată vin să adun faptele și gândurile lor” [17] La fel zice și Apostolul: “Înseși gândurile lor se vor învinui sau apăra între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor” [18] Dar însuși Stăpânul, învățându-ne că trebue să lepădăm toată mânia, zice în Evanghelie: “Cel ce se mânie pe frale său vinovat va fi judecății” [19] Așa stă în copiile cele bune (cuvântul în deșert e un adaos), potrivit cu gândul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voește ca noi să tăem în toate chipurile rădăcina și scânteia însăși a mâniei și nicio pricină a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricină așa zisă întemeiată, mai pe urmă să alunecăm în turbarea mâniei fără temeiu.
Iar leacul desăvârșit al acestei boale acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria statului drept, nici cârma dreptății. Dar nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în față icoana morții, care nu știm când poate veni, să ne păzim pe noi înșine de mânie și să știm că n-avem niciun folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământești, nici de posturi și privegheri căci de vom fi stăpâniți de mânie și ură, vinovați vom fi judecății.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu