CALUGARUL ONUFRIE..BRASOV..POSTOVARU

n sufletul padurii de pe versantul Lamba Mica, la o aruncatura de bat de varfurile Postavaru si Cristianul Mare, traieste de peste noua ani unul dintre putinii pustnici ai Romaniei. Aici, in decorul mirific al naturii, la aproape 2000 de metri altitudine, parintele Onufrie a ales sa-si duca viata departe de semeni, in pustiu, inchinand-o in totalitate lui Dumnezeu.
Izolat la 2000 de metri altitudine

Urcusul incepe in Poiana Brasov si se termina aproape de Masivul Cristianul Mare. Cu greu dai de "locuinta" parintelui Onufrie, pentru ca e bine pitita printre brazi si stanci. Singur a ridicat o bisericuta, care poarta "hramul Sf. Onufrie", o clopotnita si o troita deasupra unui izvor cu apa dulce, captat din maruntaiele muntelui. Imediat, la intrarea in curte calugarul a cioplit o masa, cu doua banci, "sa aiba drumetii unde se hodini". Chilia pustnicului se afla sub biserica. Acolo doarme, invelindu-se cu blanuri de oaie. Trecut de 50 de ani, intampina prietenos pe oricine. Are o barba deasa de monah si este inalt. De fel din Cluj, e nascut dintr-un tata roman, Ion, si o mama rusoaica, pe nume Glicheria. Povesteste in grai bland, ardelenesc, despre cum a ajuns sa traiasca departe de lume. Crescut de mic copil in dragoste pentru cele sfinte, a ales, dupa moartea parintilor, calea calugariei. Mai bine de 20 de ani a stat la Manastirea Cernica, unde Preasfintitul Roman l-a calugarit si "i-a dat preotia". "Eu doream sa traiesc departe de lume, in pustiu. Dupa 20 de ani petrecuti in manastire mi s-a dat binecuvantarea sa plec, spune calugarul. Prima data am stat la o stana parasita din Poiana Ruia, la poalele muntelui Postavaru. intr-o noapte am luat foc de la o candela si am ramas doar cu ceea ce era pe mine. in doua saptamani insa mi-am facut chilia pe care o vedeti."

"Nu-s sangur, is cu Dumnezeu!"
Pustnicul nu s-a mai despartit de muntele pe care l-a indragit. S-a adaptat perfect conditiilor dure. A sfintit padurea si a binecuvantat crestele muntoase, asa cum faceau primii pustnici ai Romaniei, in urma cu mii de ani. Se roaga mereu pentru turistii rataciti in munti ca sa gaseasca drumul cel bun si sa fie paziti de fiare. Bisericuta ridicata in aerul cu miros de rasina este impodobita cu zeci de icoane. Lumina vine numai de la stele si de la candele. Nu exista curent electric. "Nu am ce cata jos, in lume. Acolo ii coruptie mare. Eu is un umil vietuitor. Aici, daca e nevoie, fac liturghia pe butuc, asa cum o facea parintele Cleopa. Nici nu stiti ce frumos este sa te rogi deasupra prapastiei, sa-ti constientizezi pacatele si sa admiri creatia Domnului." Turistii rari, cu care se intalneste pe potecile din inima padurii, se sperie cand apare el din tufisuri. intr-o zi, pe cand culegea urzici de ciorba, pustnicul a dat nas in nas cu trei vanatori de veverite. Le vanau pentru cozi, din care se fac cele mai bune pensule folosite in pictura. Unul dintre ei l-a intrebat: "Singurel, parintele, singurel?". Onufrie s-a scarpinat in barba deasa si le-a zis: "Nu-s sangur, is cu Dumnezeu!" Vanatorii s-au uitat lung la el si au plecat infricosati.

"Dimineata mananc cu veveritele"
Din cand in cand pustnicul e vizitat de un urs caruia ii da de mancare. "ii tare batran ursul meu, continua Onufrie, zambind. Vorbesc cu el ca si cum ar fi om. intr-o iarna, cand s-o trezit din hibernare, mi-o stracat o bucata din acoperis. Ce-o stiut el? Acum e pe undeva, prin vale. Apoi, la mine mai vine si un vulpoi. Din cauza asta, cand plec dupa ciuperci trebuie musai sa incui gainile. Dimineata mananc cu veveritele. Coboara din brazi pana pe masa mea sa ciuguleasca bucatele de paine. is dragalase si jucause." De marile sarbatori, parintele Onufrie tine slujbele dupa toate canoanele. Iarna e foarte greu. Timpul trece incet. Dupa ninsori abundente, pustnicul trebuie sa isi sape un tunel prin nameti pentru a iesi din chilie. Se spala pe fata cu zapada si, dimineata devreme, aude fiarele padurii cum urla. Dar nimic nu il poate face sa renunte la traiul acesta, departe de lume. Ar vrea sa moara, aici, alaturi de stancile lui, de cer si de stele, privind brazii ca pe icoane vesnic verzi.